Evanghelia acestei Duminici, una dintre cele mai frumoase şi mai pline de substanţă, face parte din „Predica de pe munte” a Mântuitorului Iisus Hristos. Atunci, Mântuitorul şi-a prezentat programul de reforme doctrinare şi de viaţă şi a delimitat învăţătura şi tradiţia Vechiului Testament, de învăţăturile noi, revelate în faţa unei mulţimi uimite care se afla în continuă „mirare”, căci El învăţa „ca unul ce avea putere”. Ea subliniază succint trei lucruri importante:
1) Mai întâi, că omul are nevoie de discernământ, de un „ochi sufletesc” sănătos şi curat, care-l va ajuta să stabilească o justă ierarhie a valorilor, să aleagă slujirea lui Dumnezeu şi nu a lui Mamona, să caute împărăţia lui Dumnezeu şi nu lucrurile pieritoare.
2) În al doilea rând, Mântuitorul le aduce aminte credincioşilor că au un Tată în ceruri care le poartă de grijă, că Dumnezeu-Creatorul este şi Proniator al lumii şi al oamenilor şi, deci, că este inutil ca ei să se risipească în îngrijorări fără rost.
3) În ceea ce priveşte viitorul, gândul omului trebuie să fie îndreptat mai ales spre împărăţia lui Dumnezeu, eforturile sale urmând să fie canalizate în acest sens.
Despre omul pătimaş se spune că este orbit de patima sa. Există oameni „orbiţi” de ură, de răutate, de lăcomie, de egoism, de necredinţă etc. Mântuitorul ne spune despre aceştia că „au ochi dar nu văd şi au urechi dar nu aud”. Pentru a vedea corect, duhovniceşte, ai nevoie de un suflet curat, de o conştiinţă trează şi luminată, care este „ochiul” omului în domeniul religios-moral. Acest „ochi lăuntric” este chipul lui Dumnezeu, pe care omul l-a primit de la Creatorul său, organul prin care creatura comunică cu Creatorul. Căci, precum ochiul este fereastra trupului spre lumina acestei lumi, tot aşa sufletul este fereastra omului spre lumina cea veşnică.
Este grea boala orbirii trupeşti, căci, după cum spune Domnul, „de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat”. Dar cu atât mai grea este boala orbirii sufleteşti, care aruncă fiinţa întreagă – trup şi suflet – în întuneric, făcând-o inaptă pentru perceperea luminii celei dumnezeieşti.
În ceea ce priveşte risipirea omului în îngrijorări fără rost, Sfânta Evanghelie din această Duminică ne spune că patima bogăţiei nu orbeşte numai sufletul bogatului, bogăţia fiind un pericol şi pentru cel ce o are, şi pentru cel ce n-o are. Cel lipsit , care tânjeşte mereu să aibă, şi care nu se gândeşte decât la ce va mânca şi ce va îmbrăca, uitându-l cu totul pe Dumnezeu, este tot atât de bolnav sufleteşte ca şi bogatul egoist şi nedrept. După cum nu este nicio deosebire dacă aşezi un bolnav pe un pat de lemn sau pe unul de aur, căci oriunde l-ai muta, el va duce cu sine boala sa, tot aşa, n-are nicio importanţă dacă un suflet bogat e aşezat în bogăţie sau în sărăcie. Răul îl urmează oriunde. Adeseori se întâmplă ca săracul rău să fie mai rău decât bogatul rău. Celor cuprinşi de astfel de îngrijorări fără rost, Mântuitorul le dă exemplu păsările cerului, care nici nu seamănă şi nici nu seceră, le dă exemplu „crinii câmpului, care nu se ostenesc şi nu torc”, atrăgând atenţia că grija pentru cele vremelnice nu ajută la nimic: „nimeni îngrijindu-se nu poate să adauge staturii sale măcar un cot.” Atenţie însă: Domnul nu ne spune să nu muncim, să nu ne îngrijim de ziua de mâine. Munca e o virtute, iar lenea un păcat de moarte. „Cine nu munceşte, să nu mănânce”, spune Sfântul Apostol Pavel. Ceea ce ne învaţă Mântuitorul aici, în pericopa acestei duminici, este că trebuie să fim conştienţi de împreună-lucrarea noastră cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu noi, de sinergismul divino-uman. Muncim, dar Dumnezeu este cel ce binecuvintează şi face roditoare munca noastră. Se cuvine dar, ca noi să facem cum se cuvine partea noastră, să lăsăm la o parte grijile fără rost, căci Dumnezeu va rândui toate cele de folos pentru noi.
În ce priveşte cel de-al treilea aspect al Evangheliei din această Duminică, trebuie să reţinem că Împărăţia lui Dumnezeu este rezultatul sinergismului divino-uman, al colaborării între Dumnezeu şi om. Noi avem, trebuie să avem, o contribuţie a noastră la dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. „A căuta” Împărăţia lui Dumnezeu, înseamnă a lucra pentru ea, a căuta drumul spre realizarea ei depline, prin efort, prin luptă, bineînţeles fiind ajutaţi permanent de harul lui Dumnezeu! Tocmai în vederea acestei contribuţii a noastră ne-a lăsat Dumnezeu timpul între Întrupare şi Parusie; această perioadă este timpul nostru, ziua noastră de lucru pentru Împărăţia Cerurilor. De aceea, Mântuitorul zice: „Lucraţi până este ziuă!”
Se cuvine aşadar, ca mintea şi sufletul să nu ni se risipească în îngrijorări fără rost. Să muncim pentru pâine şi să ne rugăm pentru ea! Dar să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi să cerem instaurarea ei şi a dreptăţii divine între oameni: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”, Amin!
Preot Ioan Ioanicescu