Stareță:
Monahia Antonia Popescu
Tel.: 0253.374.317
Site-ul mănăstirii:
http://www.manastirea-tismana.ro/
Adresă:
Localitatea Tismana, județul Gorj
Istoric
Între liniști şi vifore, în matca verdelui înconjurător, stă Mănăstirea Tismana, ca una dintre cele mai luminoase vetre de cultură veche românească, ca un uriaș muzeu al trecutului , cu inegalabile mărturii de iscusință umană şi glorie istorică. Tismana nu este o mănăstire construită întâmplător, sau în urma unui sfat lumesc, ci este zidită prin descoperire dumnezeiască şi numai după zeci de ani de căutări ale unui om sfânt, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit.
Este îndeobşte cunoscut că sfântul Nicodim, plecat din tinereţile sale în Sfântul Munte (de la 16 ani), ajunsese repede – datorită sfinţeniei vieţii sale – protoepistat al Hilandarului. El a lăsat toate ale Athosului şi a plecat din Sf. Munte la îndemnul Maicii Domnului, care i s-a arătat în chip minunat şi i-a cerut să-i zidească mănăstire „lângă cascadă”. Tot căutând locul arătat de Maica Domnului, sfântul Nicodim a zidit în Krajna sârbească cel puţin două mănăstiri: Vratna şi Manastirica şi o biserică închinată Sfintei Treimi. Se spune că în acele vremuri i s-a arătat chiar sfântul Antonie cel Mare care l-a sfătuit să treacă Dunărea la poporul său.
Negăsind locul căutat cuviosul Nicodim lasă ţinutul vlahilor sârbi din Krajna şi întră în ţara noastră în chip minunat: trece Dunărea de la Tekija mergând pe ape, dar, ca să nu-i fie spre oarece ispitire şi să-i aducă aminte de umblarea pe mare a Mântuitorului, el şi-a întins mai întâi rasa pe ape şi apoi păşind pe ea, a purces spre pământul românesc! Vladislav I, doar ce-şi începea domnia sa şi avea deci toate motivele să susţină ortodoxia în ţinutul de graniţă al Severinului, unde latinii catolici făceau presiuni puternice asupra poporului, pentru lepădarea dreptei-credinţe. Este lesne de înţeles de ce Vladislav îl va fi ajutat pe cuviosul Nicodim să clădească mănăstiri şi sfinţenie ortodoxă pe aceste pământuri. Aşa a apărut samovlastia Vodiţei – cu hramul Sf. Antonie cel Mare–în 1370, prin osârdia sfântului Nicodim şi a celor 11 ucenici ai săi, dar şi prin purtarea de grijă şi daniile voievodului Vladislav I.
Sfântul însă va părăsi mănăstirea în 1375, alegând să-şi ajute „ruda sa”, cneazul Lazăr Hrebeljanović (1371-1389), în încercarea de a ridica anatema aruncată asupra noii Patriarhii Sârbe de către Patriarhia de Constantinopol. Va pleca astfel la Ţarigrad, dimpreună cu egumenul Isaia de la Hilandar şi alţi părinţi îmbunătăţiţi sârbi şi athoniţi şi va restabili comuniunea cu Bizanţul creştin, întreruptă în 1346. Fiind bărbat cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare în judecată, cuvinte şi răspunsuri (cum îl descrie cronica vieţii lui Isaia de la Hilandar), cuviosul Nicodim va fi hirotesit arhimandrit, având drept de a sfinţi biserici şi de a purta nabederniţă, patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (+1379) dăruindu-i părticele din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ignatie Teoforul, şi Sf. Mucenic Theofil. Desigur că această preţuire sfântă nu va fi trecut neobservată astfel că însuşi cneazul Lazăr a insistat ca sfântul Nicodim să accepte păstorirea întreagii Biserici sârbe, dar Cuviosul va trece din nou Dunărea cu câţiva ucenici şi va căuta din nou pe pământul Ungro-Vlahiei acel loc „de lângă cascadă”, unde-i ceruse chiar Maica Domnului – pe când era egumenul Hilandarului – să-i înalţe lăcaş de închinăciune. Având sprijin material valah, dar şi sârbesc, şi ajutat fiind de Dumnezeu, el va reuşi să ridice prima arhimandrie din Valahia ctitorind mănăstirea Tismana.
Tradiția Tismanei spune însă că atunci când cuviosul Nicodim a ales locul pentru mănăstire, pe platou exista un copac mare de tisă, pe care l-a tăiat şi din lemnul căruia a construit prima biserică, trunchiul retezat folosindu-l drept prima masă a altarului. Mănăstirea îşi trage numele de la acest arbore de tis, conifer ce împădurea pe vremea aceea aceste locuri.
Oprindu-ne asupra bisericii mănăstirii Tismana, toate știrile istorice concordă în sensul că biserica actuală este zidită de Radu-Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân, la finele veacului al XIV-lea. Clădirea întemeiată de Radu Negru Basarab, ființează de pe la sfârșitul domniei acestuia, rămânând neterminată. Deşi o inscripție din biserică a lui Nedelecu Bălăceanu din 1564 spune că Radu voievod a zidit-o din temelie până la sfârşit, totuşi hrisovul lui Dan I din 1385, arată lămurit că mănăstirea a rămas neisprăvită şi că a continuat-o el mai departe. Ba chiar Mircea cel Bătrân, spune hrisovul din 1387 că „a mai avut de isprăvit cele nesăvârșite”.
Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în secolele al XVII lea şi al XVIII lea, când vechile fortărețe ale Tării Româneşti fuseseră distruse din ordinul Porții, să servească şi drept cetate. Începând cu anul 1605, documentele menționează existenţa armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reînnoite scutirile de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligație de a „păzi plaiul”, adică hotarele dinspre Transilvania şi de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade.
În urma luptelor purtate în Oltenia împotriva otomanilor şi tătarilor în prima jumătate a sec al XVIII-lea, dar mai ales în urma luptelor dintre otomani şi austrieci, mănăstirea Tismana a suferit multe stricăciuni. În 1716, ea „a fost centrul de operaţie al oltenilor”, care sub conducerea serdarului Barbu Brăiloiu (frate al monahului Dositei) şi a căpitanului Rosseti, au izbutit în acest an să curețe țara până la Olt de otomani şi tătari. În acelaşi an 1716, Mănăstirea Tismana a fost ocupată de austrieci iar Oltenia era administrată de un ban cu reşedinţa la Craiova şi 4 boieri sub denumirea de consilieri împărătești – toţi ctitori ai mănăstirii Tismana.
După ce prin pacea de la Passarowitz în 1718, austriecii iau în stăpânire Oltenia pe care au guvernat-o până în 1739, aceştia se gândesc să fortifice această provincie, în eventualitatea unor atacuri din partea turcilor şi a tătarilor. Releveul întocmit de maiorul austriac Johan Weiss în 1730, compus dintr-un plan şi o vedere de ansamblu, furnizează o imagine veridică şi elocventă asupra caracterului de cetate puternic fortificată pe care îl prezenta mănăstirea la acea vreme. Un document din acea vreme menţionează însă că mănăstirea fusese arsă de tătari în luptele cu austriecii, înainte de 1720. În urma incendiului, chiliile au fost aduse în stare de ruină, iar biserica a fost avariată, pictura a fost afectată atât datorită incendiului, cât şi de suliţele cu care păgânii au scos ochii sfinţilor. În Sfântul Atlar şi în naos, după ce fresca împreună cu tencuiala din 1563-1564 a fost decupată şi aruncată, s-a aplicat o tencuială nouă peste cea cu ornamentaţia în ocru, pe care s-a executat fresca din 1733 de către un colectiv de pictori formaţi în şcoala de la Hurezi. În februarie 1788 Austria aliată Rusiei, a declarat război Turciei şi luptele s-au dat, ca de obicei, pe teritoriu românesc. Mănăstirile de sub munte, între care şi Tismana, au fost ocupate de trupele austriece. În urma luptelor din august aceste armate se retrag fiind învinse şi turcii ocupă şi cetatea Tismanei, provocându-i cele mai mari pagube. Pagubele ocazionate atunci, ne pot da o idee aproximativă de pierderile colosale pentru istoria şi arta română, dacă ne gândim prin câte invazii năprasnice şi războaie necurmate a trebuit să treacă neamul acesta. Tot atunci a fost luat şi plumbul de pe biserica cea mare şi de pe biserica bolniţei, toate obiectele de valoare şi armele ce se găseau la acea vreme în mănăstire.
În cetatea Tismana, Tudor Vladimirescu a organizat o bază de pregătire şi rezistenţă a mişcării revoluţionare din 1821. Aici s-a scris şi s-a multiplicat Proclamaţia de la 1821. După înfrângerea răsculaţilor, la Tismana s-au regrupat şi consolidat forţele rămase, mănăstirea căpătând astfel rolul unui puternic centru de rezistenţă, în mănăstire rămânând numai un călugăr care să oficieze serviciile divine ca preot al taberei. Mănăstirea Tismana a fost ultimul bastion de care s-au izbit armatele otomane. Aici s-au dat ultimele lupte între panduri şi otomani, când mănăstirea a fost asediată. În acele vremuri grele, schiturile Tismanei, au fost adăpost pentru călugări, dar şi pentru pandurii învinşi. De-abia în 1822 biserica a fost redeschisă cultului.
În 1843-1844, s-au efectuat importante reparaţii bisericii, sub ocârmuirea arhimandritului Spiridon, consemnate în inscripţia din 1844 a lui Alexie zugravul din Câmpulung. Tot în 1843, piatra de pe mormântul Sfântului Nicodim, spartă de otomani şi austrieci la finele sec. XVIII, în căutare de comori, va fi înlocuită cu cea actuală. In 1844 începe o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut însă cel mai fericit rezultat. Pornite din iniţiativa domnului Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi şi însemnate monumente istorice ale ţării, aceste lucrări au fost executate de arhitecţi străini şi într-o vreme când preponderent în Europa era stilul neogotic, de asemenea străin şi fără rădăcini în tradiţiile noastre. Bibescu dorea să transforme partea de sud a incintei mănăstirii în palat domnesc. Arhitectul Schlatter şi meşterii săi Scarlat Benis şi Olein au ridicat faţade încărcate cu ornamentica neogotică apuseană, în vădit contrast cu lăcaşul din centrul incintei. Cât despre biserica propriu-zisă, prin dărâmarea în 1855 a exo-nartexului deschis, ciuntind trupul bisericii şi eliminând camerele şi exonarthexul ce sprijinea de ambele părţi pronaosul şi o parte din naos, Schlatter i-a provocat o pierdere ireparabilă. Restaurările lui Schlatter abia se terminaseră când au fost înghiţite în mare parte de un incendiu în 1861 ( în special casele „domneşti” au fost grav afectate). Au urmat reformele în timpul domnului Al. I. Cuza, Războiul de Independenţă şi abia în anul 1888, statul a început restaurarea palatului ars. Tot acum, acoperişul bisericii, sfărâmat de o grindină puternică a fost refăcut. Aceste lucrări s-au terminat în anul 1891. După al doilea război mondial, călugării Tismanei au sprijinit rezistenţa anti-comunistă, drept pentru care au fost siliţi să părăsească mănăstirea. Ultimul egumen, ieromonahul Gherasim Iscu, a murit muceniceşte în închisoare. Pentru a nu fi închisă Tismana devine chinovie de maici.
Cetate şi mănăstire, sediu al mitropoliei Severinului (un timp scurt), arhimandrie, sediu politic al mai multor domni, spital, şcoală, lăcaş de rugăciune şi apărare, loc de refugiu în vreme de restrişte pentru obidiţi şi răsculaţi şi vatră de cultură, Tismana a fost o prezenţă statornică în istorie. Ea îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă şi există în ea; a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar al marilor arderi ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului. Astăzi, sfânta mănăstire are hramul „Sfântul Nicodim” (26 decembrie).