Sfântul Calinic a reuşit, ca stareţ la Cernica şi apoi ca ierarh al Episcopiei Râmnicului-Noul Severin (1850-1868), să contribuie prin viaţa sa aleasă la tezaurul spiritualităţii ortodoxe româneşti. Cele două căi pe care marele ierarh şi cărturar le-a urmat în viaţa sa pământească au fost rugăciunea şi munca, fiind mereu într-o continuă luptă cu oamenii stăpânirii şi cu timpul pentru a îmbunătăţii viaţa spirituală a păstoriţilor săi prin ridicarea de biserici, aşezăminte culturale şi de interes public. La Cernica, în Craiova, unde a stat o vreme după ce a fost numit episcop, la Râmnic şi în toată eparhia, Sfântul Calinic a reuşit să lase urmaşilor un mod de viaţă aparte prin munca depusă pentru binele comun. Viaţa sa sfântă a devenit reper atât pentru monahii olteni, cât şi pentru cei de pe meleagurile româneşti, fiind iubit de mai marii ţării care l-au sprijinit în munca titanică de a reface biserica şi clădirile de la Episcopia Râmnicului, reşedinţa din Craiova, seminarul din eparhie, tipografia, mânăstirea Frăsinei şi multe alte locaşuri sfinte.
Ucenic în soborul părinţilor de la Cernica
Sfântul Calinic s-a născut la 7 octombrie 1787 în Bucureşti, în suburbia Sfântul Visarion, pe uliţa Lefterescu şi a primit la botez numele de Constantin. Părinţi săi, Antonie şi Floarea, erau oameni cu stare, boieri, având numele de Antonescu. Marele ierarh şi-a trăit primii ani într-o familie de oameni credincioşi, cu înclinaţii spre viaţa spirituală, mama sa şi fratele mai mare îmbrăţişând această cale minunată de slujire a lui Dumnezeu.
Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, care în martie 1807, înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, hotărăşte să se dedice vieţii monahale în Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor. După un an de ucenicie, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în „îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, Constantin devine monahul Calinic. După o lună, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, episcopul bulgar Sofronie de Vraţa, refugiat în Bucureşti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon, iar un an mai târziu, 1813, a fost hirotonit ieromonah de episcopul Dionisie Lupu Sevastias, care va deveni apoi mitropolit.
Stareţ al Mănăstirii Cernica
Trimis fiind de stareţul său Dorotei în Muntele Athos pentru a-l readuce în mănăstire pe Pimen, ca să preia conducerea obştii, Sfântul Calinic are privilegiul de a vieţui un an în minunata grădină a Maicii Domnului însuşindu-şi spiritualitatea ortodoxă atonită. A fost pătruns de duhul sfinţeniei rămânând mereu cu gândul la viaţa duhovnicească de aici pe care a instituit-o mai târziu la mânăstirea Frăsinei în perioada când a fost episcop al Râmnicului.
După moartea stareţului Dorotei, vieţuitorii Mănăstirii Cernica l-au ales ca stareţ, fiind instalat pe 14 decembrie 1818, la numai numai 30 de ani. A condus Mănăstirea Cernica 32 de ani, perioadă în care a pictat Biserica Sfântul Nicolae, a zidit biserica Sfântul Gheorghe şi alte clădiri în incinta mânăstirii, înfiinţând aici o bibliotecă formată din importante cărţi de cultură teologică şi de zidire sufletească, pe care a pus-o la dispoziţia călugărilor, reuşind să iniţieze un curent cărturăresc printre monahii din obştea sa, după cum văzuse cu mulţi ani în urmă la mănăstirea Neamţ. Pentru ca sfântul aşezământ să aibă toate cele necesare, Sfântul Calinic a înfiinţat mai multe ateliere în care monahii îşi pregăteau singuri cele necesare pentru îmbrăcăminte. Monahii ştiutori de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor îndrumători ai vieţii călugăreşti. Această atmosferă de rugăciune şi de viaţă duhovnicească a făcut ca obştea monahală să crească mereu. În 1838 erau 300 de călugări în mânăstire, iar la numirea sfântului, în 1850, în scaunul episcopal de la Râmnic, numărul lor ajunsese la 350.
Arhiereu în scaunul Episcopiei Râmnicului
După ani de bogate realizări duhovniceşti şi sociale, pe 15 septembrie 1850, Sfântul Calinic a fost ales arhiereu al Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, demnitate pe care nu şi-a dorit-o niciodată, dar pe care a acceptat-o la insistenţele domnitorul Barbu Ştirbei (1849-1856), care avea nevoie de un om destoinic care să renască viaţa spirituală în Oltenia, mai ales că această eparhie era vacantă de peste un deceniu şi reşedinţa era în ruină.
A fost rânduiala lui Dumnezeu ca Sfântul Calinic să vină în Oltenia, care se afla într-o situaţie asemănătoare cu cea a Mănăstirii Cernica la numirea sa ca stareţ. Numai un om sfânt putea să realizeze într-o perioadă aşa de scurtă o operă social-filantropică şi organizatorică de o asemenea amploare în toată episcopia. Luând exemplul Sfântului Nicodim de la Tismana, noul episcop începe reclădirea bisericilor şi mânăstirilor oltene, reînviind totodată şi viaţa duhovnicească a păstoriţilor săi.
A vestit cu 14 zile înainte trecerea sa la Domnul, cerând să fie îmbrăcat cu veşmintele donate de Safta Brâncoveanu de la Mănăstirea Văratec. În ziua de 11 aprilie 1868, Dumnezeu l-a chemat la Sine pentru totdeauna, fiind îngropat în tinda Bisericii „Sfântul Gheorghe” de la Cernica, ctitoria sa.
Pr. Nicuşor Popescu