Mănăstirea Tismana găzduieşte în această perioadă lucrările celei de a IX-a ediţii a Simpozionului Naţional Studenţesc. Cele două secţiuni de dezbatere au fost dedicate „Sfintelor icoane în teologia și viața Bisericii” şi „Preoților ortodocși mărturisitori ai dreptei credințe în timpul regimului comunist”.
Facultatea de Teologie din Craiova şi Parohia „Maica Domnului” – Mântuleasa din Craiova organizează în perioada 2-3 aprilie, cea de a IX-a ediţie a Simpozionului Naţional Studenţesc de la Tismana. Astfel, peste 30 de studenţi de la cele mai importante facultăţi de teologie din întreaga ţară au susţinut referate în cadrul celor două secţiuni: I.„Sfintele icoane în teologia și viața Bisericii” şi II.„Preoți ortodocși mărturisitori ai dreptei credințe în timpul regimului comunist”. În deschiderea evenimentului a fost lansat volumul de studii „Opus Discipulorum”, dedicat ediţiei de anul trecut, publicat Editura Mitropolia Olteniei şi pblicat cu sprijinul Mănăstirii Lainici.
„Cuvânt de binecuvântare” din partea IPS Părinte Mitropolit Irineu
În mesajul de binecuvântare al IPS Părinte Mitropolit Irineu, transmis de părinţii profesori în deschiderea simpozionului, a fost subliniată continuitatea acestei întâlniri, importanţa şi interesul de care se bucură în rândul studenţilor teologi. IPS Părinte a explicat totodată înţelesurile teologice ale celor două tematici propuse anul acesta spre dezbatere. „Ca în fiecare an, Facultatea noastră de Teologie din Craiova se preocupă de organizarea Simpozionului Naţional Studenţesc de la Tismana. Acest eveniment remarcabil este mult aşteptat de toți studenţi teologi din întreaga ţară. Aici, în patria Sfântului Nicodim, părintele monahilor de peste veacuri, cei invitați dobândesc învăţătură, experiență şi folos duhovnicesc, atât de necesar în epoca în care trăim. Ei împărtăşesc gânduri şi leagă prietenii de suflet, într-un răstimp de câteva zile, trăind în comuniune liturgică cu părinţii și domnii profesori însoțitori. Poposind într-o lume cu totul aparte, fiecare aduce astfel cu sine câte puţin din mireazma şi dulceaţa învăţăturilor dobândite în centrele noastre teologice alături de dascălii lui și pleacă încărcat de harul și bucuria duhovnicească a comuniunii.
Anul acesta a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ al Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. Urmând tradiţiei de mai înainte am socotit de cuviinţă să organizăm o cercetare teologico istorică și o dezbatere pe două secţiuni, care să cuprindă:
- I. Sfintele icoane în teologia și viața Bisericii
- II. Preoți și credincioșii ortodocși mărturisitori ai dreptei credințe în timpul regimului comunist.
După învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii noastre icoana ortodoxă este așezată în rând cu Sfânta Scriptură şi cu Sfânta Cruce, ca una din formele binecuvântate ale Revelaţiei şi cunoaşterii lui Dumnezeu. Întru ea voinţa umană şi lucrarea divină se contopesc și dau ceea ce numim anticamera frumuseții harice a Împărățieie cerurilor. Prin sfinele icoane se tansmite credincioșilor atât învăţătura Bisericii, cât și lucrarea duhovnicească a celui reprezentat pe ea. De asemenea, icoana și compoziție iconografică exprimă modul cel mai autentic de viaţă harică a Sfintei noastre Tradiţii (Leonid Uspenski, Vladimir Losski, Călăuziri în lumea icoanei, ediţia a II-a, revizuită, traducere din limba engleză de Anca Popescu, Ed. Socia, Bucureşti, 2007, p. 41). Tocmai în această comuniune tainică dintre om şi Dumnezeu, Biserica a rânduit să așeze la loc de cinste sfintele odoare ale credinţei noastre ortodoxe. Astfel, icoanele și picturile iconografice au devenit adevărate medii de transmitere a energiei divine și ferestre străvezi spre lucrarea terapeutică a harului în folosul celor ce vor să se mântuiască. Cerul este mai aproape prin icoane și sfinții sunt mai aproape de noi, acestea deschizându-se sufletelor noastre ca niște porții mântuitoare spre folosul tuturor celor care le cinstesc cu credință și le sărută cu evlavie.
Firește, icoanele își au temeiul dogmatică în dumnezeiasca înomenire a Fiului Celui Preaînalt, Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”. Întrucât Domnul slavei, care este icoana Tatălui (cf. Coloseni 1, 15), s-a făcut om după chipul nostru, comunicându-ne prin firea Sa umană capacitatea de a fi văzut și contemplat, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelsitul: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan 1, 1-3). În virtutea acestui fapt, icoanele, pline de sfințenia harului Sfântului Duh, sugerează și inspiră mintea omului întroducându-l în taina credinţei în așa fel că până şi neştiutorii de carte ajung să înțeleagă mesajul binecuvântat al mântuirii și vieții veșnice. De multe ori, cei care nu aveau în minte patima Domnului, văzând icoana răstignirii și-au îndreptat mintea spre jertfa mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Apoi, pătrunși de uimire duhovnicească mulți au căzut în genunchi înaintea acestor lucrări sfinte și s-au închinat Mântuitorului ca unui Domn și Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin, cugetând la valoarea acestor chipuri îndumnezeite, preciza, zicând: „noi nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii. Deci, prin ce se deosebeşte crucea care are chipul Dumnului de una care nu-l are? Tot astfel şi cu privire la Maica Domnului. Cinstea dată ei se urcă spre Cel întrupat din ea. Tot astfel şi cu isprăvile sfinţilor bărbaţi, isprăvi care ne îndeamnă spre bărbăţie, spre râvnă, spre imitarea virtuţilor lor şi spre slava lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă, introducere şi note de pr. prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 215).
Cu toate acestea sunt și unii care au înţeles greşit cea de a doua poruncă a Decalogului, care spune: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele cele mai de jos decât pământul. Să nu te întorci înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Ieşire, 20, 4-5). Rău credincioșii, pornind de la această poruncă, au defăimat închinarea la sfintele icoane, considerându-o idolatrie. Mai mult, ei afirmă că, atunci când ne rugăm lui Dumnezeu în faţa sfintelor icoane, ne asemănăm celor care „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare” (Romani 1, 23). Vorbele lor sunt cu de-a dreptul deşarte și lipsite de pietate. Noi, când vorbim despre sfintele icoane şi le aducem cinstirea cuvenită, avem înainte ochilor noștri „imaginea adevărului”. Acest cult stă departe de înşelăciunea idolească pe care o oprea porunca din Vechiul Testament. Ca atare, porunca Decalogului se referă la idoli şi la rătăcirile păgânilor, nu la sfintele icoane, care nu sunt idoli. Icoanele sunt însă exact ceea ce erau în Vechiul Testament chipurile de heruvimi poruncite de Dumnezeu a căror cinstire nu a fost niciodată dezaprobată de Mântuitorul Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli, care de atâtea ori au intrat şi s-au rugat în templul din Ierusalim (Pr. Antonie Lefter, Dreapta învăţătură cu privire la cinstirea sfinţilor, a sfintelor moaşte şi a sfintelor icoane, în Mitropolia Olteniei, nr. 3-4/1984, p. 213-214).
Biserica noastră Ortodoxă, după lungi dispute inițiate și susținute de iconoclaști, a statornicit învăţătura despre sfintele icoane şi cinstirea lor la Sinodul VII Ecumenic (787). Atunci s-a proclamat în auzul tuturor că: „Logosul Tatălui cel necprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupându-Se; şi chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta şi cu cuvântul”. De atunci și până astăzi s-a propovăduit că „icoana se bazează tocmai pe faptul că Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, a avut o mamă care poate fi reprezentată”.
Prin urmare, teologia icoanei îşi întemeiază adevărul pe structura ontologică a omului, zidit „după chipul lui Dumnezeu” (cf. Facere 1, 26-27). Așa se face că Fiul lui Dumnezeu „nu se întrupează într-un element străin, eterogen, ci îşi regăseşte propria imagine cerească şi arhetipul, căci Dumnezeu a făcut omul privind umanitatea cerească a Cuvântului, preexistentă în Înţelepciunea lui Dumnezeu” (Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, traducere de Grigore Moga şi Petru Moga, Ed. Meridiane, 1992, p. 180).
Cea de a doua temă dedicată acestui simpozion se referă la „Preoții și credincioșii ortodocși mărturisitori ai dreptei credințe în timpul regimului comunist”. La loc de cinste între cei care au suferit în această perioadă se numără Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Acest vrednic ierarh al ortodoxiei este personalitatea care a rezistat constructiv regimului de tristă amintire. Patriarhul nostru s-a adeverit a fi un trimis al lui Dumnezeu în vreme de cumplite încercări pentru Biserică, pentru ierarhi, clerul de mir, monahi și credincioși. El a fost părintele care s-a identificat cu Biserica pe care o păstorea, luându-și asupra sa cele mai grele probleme pentru a căror rezolvare a luptat cu curaj, demnitate și sacrificiu. Înzestrat cu inteligență și perseverență, fericitul întru pomenire, a elaborat un plan de rezistență binecuvântat de Dumnezeu care să fie eficient în fața măsurilor represive ale propagandei ateiste și a ingerințelor puterii seculare de atunci în viața Bisericii noastre Ortodoxe. Cele dintâi pomeniri au fost făcute întru amintirea martirilor care au suferit pentru credința în Mântuitorul Iisus Hristos, iar primele locuri de comemorare a acestora au fost, la începutul creștinismului, catacombele și cimitirele marilor orașe din Imperiul Roman, unele păstrate ca mărturie până în vremea noastră. Astfel, cinstirea celor adormiți este legată de lumina credinţei în Înviere și în viața veșnică. Deci, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și le urmați credința” (Evrei 13, 7), și noi facem aducere aminte de Patriarhul Iustinian și de toți cei ce au suferit în temnițele comuniste. Patriarhul Iustinian a trăit drama martirizării Bisericii în fruntea căreia se afla. Dar Dumnezeu i-a dat putere ca să treacă peste multe și grele încercări în fața cărora altul poate că s-ar fi descurajat. A fost ierarhul providențial care și-a asumat misiunea de Întâistătător al Bisericii, luptând cu curaj – nu de puține ori de unul singur – împotriva dușmanilor credinței.
Așadar, Dumnezeu, prin patriarhul Iustinian și prin alți aleși ai Lui, n-a lăsat să piară „frumusețea casei Sale”, ci a împodobit-o şi mai frumos cu sângele martirilor care au suferit în „lagăre şi închisori pentru deminitatea şi libertatea noastră, pentru credinţa noastră ortodoxă”. Nu puţine sunt exemplele vrednicilor noştri înaintaşi, care au mărturisit adevărul despre Mântuitorul Iisus Hristos cu prețul vieții loar. Ei au urmat pe martirii din primele veacuri creştine, slujind Sfintelor Altare și dându-se jertfă pentru credinţa și datina strămoșească. Chiar la Sfânta Mănăstire Tismana, numeroşi călugări şi călugăriţe au suferit pentru credinţa noastră ortodoxă. Readucem în memorie pilda cuviosului Gherasim Iscu (1912-1951), ultimul stareţ al Tismanei, arestat în dimineaţa zilei de 26 septembrie 1948 și condamnat pe data de 21 mai 1949 sub învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A fost apoi închis mai întâi la Craiova, transferat la Aiud, Poarta Albă şi în cele din urmă la Târgu Ocna, unde și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Pe patul de moarte a rugat pe colegii săi de celulă să-l ducă la căpătâiul celui ce îl torturase cumplit la Poarta Albă. Era în noaptea de Crăciun a anului 1951. După ce părintele Gherasim l-a spovedit, tânărul, deschizându-și ochii şi cerându-şi iertare, i-a spus: „Auzi frate? Îngerii cântă!” Părintele i-a răspuns: „Te iert din toată inima şi, la fel ca mine, te iartă şi fraţii mei, iar dacă noi iertăm, cu siguranţă Mântuitorul Hristos, Care e mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer”. După ce s-au împărtăşit împreună, au trecut amândoi la Domnul în aceeaşi noapte (Diac. Ioniţă Apostolache, Oameni şi locuri din istoria Bisericii Oltene, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2011, p. 134).
În concluzie, prin lucrările pe care le veţi susţine, veţi marca negreşit aceste două importante etape din teologia şi istoria Bisericii noastre. Fiecare referat sunt convins că va purta în sine osteneala voastră și a coordonatorilor voștri.
Subliniem apariţia volumului cu lucrările Simpozionului Studenţesc de la Tismana, a opta ediție, din seria „Opus Discipulorum”, la Editura Mitropolia Olteniei. Lucrarea prezintă un buchet de studii de teologie și viață ce fac parte din istoria acestui eveniment studențesc.
Vă felicităm pe toți părinţii profesori, domnii profesori și pe voi, dragi studenți, dorindu-vă succes şi mult folos duhovnicesc”, a subliniat IPS Părinte în mesajul de binecuvântare, transmis la deschiderea celei de a IX-a ediţii a Simpozionului Naional Studenţesc de la Tismana.
Lucrările simpozionului se vor încheia astăzi, prelegerile prezentate de participanţi urmând să fie publicate, sub îndrumarea unui profesor coordonator, în volumul Opus Discipulorum, la Editura „Mitropolia Olteniei”. Şi anul acesta, activitatea a fost organizată cu sprijinul Bisericii „Maica Domnului” – Mântuleasa din Craiova.
Pr. Ioniţă Apostolache