MSN

14.08.2015 – Sfântul Constantin Brâncoveanu, apologet al tradiţiei româneşti

În istoria poporului român au existat numeroase exemple practice ale strânsei colaborări dintre teologie şi cultură. Cel mai pilduitor rămâne însă epoca brâncovenească, denumită de altfel „epoca de aur a culturii româneşti”. Strălucirea ei, legată de realizări şi personalităţi de prestigiu care au condus destinele Ţării Româneşti, rămâne însă tributară Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu (1688 -1714).

Datorită multiplelor sale realizări pe plan economic, cultural, social şi nu în cele din urmă religios, Sfântul Constantin Brâncoveanu ar putea fi socotit drept unul dintre cei mai reprezentativi apologeţi ai tradiţiei româneşti pe plan naţional şi internaţional. Îşi face apariţia într-o lume foarte frământată şi plină de încercări. Aşa se face că, pe întregul parcurs al domniei sale, Domnitorul Martir s-a sprijinit pe oameni bine pregătiţi cultural şi teologic, amintind aici numai pe marele ierarh Antim Ivireanul. Efortul său cultural a făcut ca influenţele greco-catolice, care împânziseră întreaga Transilvanie, să rămână un fenomen izolat. Tipăriturile sale de la Râmnicu Vâlcea, cum ar fi de pildă „Tomul Bucuriei”, precum şi toate celelalte cărţi apărute după 1705, care au devenit normative pentru convingerea întregii opinii publice româneşti spre a nu se îndepărta de la Ortodoxie. Un rol foarte important în această confruntare ideologică cu romano-catolicismul l-a avut şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care fusese cumpărată de bunicul domnitorului cu o jumătate de secol mai înainte, devenită acum un adevărat focar de cultură şi de rezistenţă ortodoxă. Prin acţiunile sale, Constantin Brâncoveanu a continuat tradiţia înaintaşului său, Mihai Viteazul, care făcuse o adevărată mitropolie ortodoxă la Alba Iulia. În tot acest demers de apărare a credinţei strămoşeşti prin cultură şi carte, se poate afirma că Sfântul Constantin Brâncoveanu a depăşit limitele naţionalului, dând rezonanţă spiritului românesc în mai toate oraşele mari ale Europei, până în îndepărtata Arabie şi Ivirie.

Mănăstirea Hurezi, leagănul culturii brâncoveneşti

La ctitoria sa de suflet, Mănăstirea Horezu, a întemeiat o şcoală de pictură, dobândind o veritabilă tradiţie artistică după moartea sa. Tot aici, Sfântul Constantin a dorit să întemeieze necropola familiei sale. Prin poziţia sa strategică, aproape de Transilvania, mănăstirea a devenit o adevărată punte de legătură cu Ardealul şi, totodată, un mijloc de păstrare şi promovare a Ortodoxiei peste munţi. Acest lucru rămâne probat prin dorinţa marelui domnitor de a înfiinţa aici o bibliotecă de proporţii, cu menirea de a transmite mai uşor mesajul scris ai ortodoxiei în locurile viciate de prozelitismul catolic.

El are un mare rol în dezvoltarea mănăstirilor de maici, fenomen destul de izolat până atunci, predominând în special mănăstirile de călugări. Primul model pentru toate mănăstirile de monahii care au urmat după epoca Brâncoveanu a fost Mănăstirea Surpatele. Monahismul feminin este de-a dreptul reformulat în perioada sa, aşezările pe care le-a întemeiat reuşind să-i redea cu adevărat strălucirea. Prin urmare, domnitorul muntean „a fost un deschizător de drumuri pentru cristalizarea vieţii monahale din Ţara Românească, iar ridicarea statutului femeii este o dovadă concretă a ideilor sale sănătoase cu care a venit în sprijinul Bisericii. Toate aceste idei pe deplin moderne ale domnitorului Ţării Româneşti se împletesc cu bogata moştenire de familie pe care a dobândit-o de la înaintaşii familiei sale” (în lucrarea Oameni şi locuri din istoria Bisericii Oltene, Craiova, 2010, p. 20).

Hanul Hurezi, unul dintre cele mai mari târguri din ţară

În altă ordine de idei, contextul manifestării sale religioase şi culturale este încadrat de o viziune economică amplă, purtând o încărcătură cu totul aparte. În toate activiteţile întreprinse, domnitorul nu a urmărit niciodată propriul interes, mânat de egoism sau lăcomie, asemenea unora dintre înaintaşii săi, ci a lucrat toate cu credinţă şi frică de Dumnezeu, pentru ţară şi pentru semeni. Aceasta a făcut dintr-însul un mare filantrop, iubitor de săraci, destoinic ca din pilda sa să-i înveţe şi pe alţii. Exemplul concret este Hanul Hurezi, unul dintre cele mai mari târguri din ţară, întemeiat de marele nostru domnitor în Cetatea Băniei. Era temeinic împrejmuit şi se găsea în centrul oraşului, între Catedrala „Sfântu Dumitru”, Piaţa Veche şi Biserica Madona Dudu. Întregul ansamblui era aşezat sub administrarea mănăstirii cu acelaşi nume. Construirea acestui han reprezenta, în gândirea Sfântului Constantin Brâncoveanu, o prelungire a tradiţiei înfiripate la Craiova de înaintaşii săi. Istoricul craiovean Toma Rădulescu leagă acest demers al domnitorului muntean de un interes comun manifestat de-a lungul istoriei pentru dezvoltarea culturală a Băniei. „O serie întreagă de personalităţi şi mari domnitori ai Ţării Româneşti sunt legaţi cu numele de Craiova. Îi putem aminti aici pe Barbu Craiovescu, călugărul Pahomie – ctitorul Mănăstirii Bistriţa Olteană, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Şerban, Radu Şerban, care fusese căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, şi nu în cele din urmă pe Sfântul Constantin Brâncoveanu. Cu toţii sunt legaţi de Cetatea Băniei, şi în special de un vechi cartier istoric din inima ei. Acesta se afla între vechile străzi Alexandru Lahovari şi Madona Dudu, altfel spus, între Casa Băniei şi casele domneşti ale Basarabilor. În această zonă pulsa întreaga viaţă economică a oraşului. Tot aici se afla o clădire, de proporţii destul de mari, aparţinând Mănăstirii Hurezi, ridicată pe locul unde mai târziu a apărut Piaţa Elca, actualmente Piaţa Veche. În zonă mai erau poziţionate Catedrala «Sfântul Dumitru», cel mai vechi edificiu al oraşului, marea curte în care se aflau casele lui Mihai Viteazul şi moşia clucerului Chiriac Dăianu … Astfel, pe un diametru de aproximativ 250 mp funcţiona un complex sistem comercial, administrat de egumenul Ioan de la Mănăstirea Hurezi. Aici pulsa întreaga viaţă economică a Craiovei. În acest han erau bolţi şi prăvălii unde se depozitau vinurile, camere pentru găzduire şi, cel mai interesant, bursa Craiovei, cu alte cuvinte, cartierul vamal al oraşului. Legat de acest edificiu mai menţionăm şi organizarea unui târg anual care aduna negustori din întreaga ţară. Ţinea din 15 august până în 8 septembrie. Important este că la această manifestare lua parte însuşi domnul ţării, în acea perioadă, Sfântul Constantin Brâncoveanu” (ibidem).

Sfinţii Brâncoveni, contemporanii Mântuitorului Hristos

Epoca brâncovenească reprezintă prin urmare etalonul reuşitei dialogului dintre religie şi cultură. Este perioada în care sufletul şi trăirea românească dobândesc ridică la rang de cinste pespectivele creatoare ale ortodoxiei şi totodată momentul providenţial în care „toate formele culturii încep să fie autonome” (Ștefan Ionescu, Epoca Brâncovenească, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1981, p. 235-236). Mai mult, această împlinire culturală a neamului românesc a fost încununată cu cea mai puternică şi curată pildă de apologie creştină. Prin jertfa mucenicească, împlinită alături de cei patru fiii ai săi de sfetnicul Ianache Văcărescu, Sfântul Constantin Brâcoveanu ridică valoarea culturii neamului nostru la cel mai înalt rang cinste şi sfinţenie, oferindu-i o dimensiune veşnică. De aceea, „importanţa cinstirii sale este ortodoxă, sfântă şi sobornicească, petrecându-se sub semnul adevărului mărturisit de Sfântul Voievod, atât în viaţa lui ca Domnitor creştin ortodox, cât mai ales înaintea păgânilor şi a duşmanilor săi. Dacă şi-ar fi dat viaţa precum alţi domnitori şi conducători, cum au fost mulţi până la el şi după el, ar fi rămas ca un erou al istoriei. Însă Sfântul Constantin s-a jertfit pe altarul credinţei creştin ortodoxe, aşa cum ne spune şi balada populară închinată lui, «a murit creştin, Brâncoveanu Constantin». Deci, noi nu vorbim de o simplă amintire sau comemorae a Brâncovenilor, ci de o cinstire sfântă care ne duce cu gândul la cuvintele psalmistului: «Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!». Apoi, vorbind de preamărirea lor, o vedem ca sărbătoare a întregii Ortodoxi, deoarece Sfânta Biserică îi cinsteşte ca pe „neo martires”, cu toate că această sintagmă nu este cea mai potrivită definiţie a acestei mărturisiri, întrucât toţi sfinţii sunt „noi”, toţi sunt contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos, iar Mântuitorul Hristos este contemporan cu ei şi cu noi. Prin urmare, martiriul este actualizarea Jertfei euharistice instituite de Mântuitorul Iisus Hristos pe cruce, este mulţumirea pe care Dumnezeu o aduce Tatălui şi o pune şi în sufletul credinciosului, care-i aduce slavă şi închinare prin viaţa sa, aşa cum spunem la Sfânta Liturghie: «Pre noi înşine şi unii pre alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos să o dăm»” (IPS Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, Demnitatea şi libertatea umană, realitate şi ideal. Modelul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, prelegere susţinută la Mănăstirea Tismana, în ziua de 7 octombrie 2014).

Arhid. Ioniţă Apostolache