Duminica I – a după Rusalii e rânduită să amintească pe toţi Sfinţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, câţi au existat în istorie. Sfânta Biserică ne pune înainte, cu acest prilej, un text din Sfânta Evanghelie după Matei care vorbeşte despre datoria de a ne mărturisi credinţa, aşa cum sfinţii, mai ales martirii şi mărturisitorii, au murit pentru această mărturisire, iar ceilalţi s-au sfinţit, trăind adevărurile de credinţă cu toată fiinţa lor, în smerenie, în dragoste, întru slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Ce înseamnă, oare, mărturisirea credinţei? Ce înseamnă a mărturisi pe Hristos în faţa oamenilor? Răspunsul e destul de simplu: înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe Creatorul universului şi al oamenilor. Înseamnă a-L recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu. Înseamnă, prin urmare, a intra într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne considera autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi cu privire la sfârşitul nostru. A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi şi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduială divină.
Şi acum se pune întrebarea: Cum trebuie să ne mărturisim credinţa? În trei feluri, spun Sfinţii Părinţi:
– în primul rând mărturisind credinţa în Dumnezeu sub chipul Sfintei Treimi, prin simbolul Credinţei;
– în al doilea rând îl mărturisim pe Dumnezeu în taina sufletului nostru;
– în al treilea rând, îl mărturisim pe Dumnezeu în comunitatea în care trăim, reţinând că Iisus cere în chip expres şi o mărturisire publică de credinţă. Nu numai una în taină, ci, una deschisă, aşa precum afirmă categoric pericopa evanghelică din această Duminică: „pe cel ce mă va mărturisi în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui, dar cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui meu” (Matei 10, 33).
Urmărind în continuare textul pericopei evanghelice din această duminică, se cuvine să adâncim cele câteva sentinţe date de Mântuitorul în convorbirea Sa cu ucenicii. Cum adică să nu iubeşti pe tata şi pe mama? Cum adică cei dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă să fie întâi? Sunt unii care ar putea interpreta că trebuie să te lepezi de tată şi de mamă, trăind doar în preajma bisericii, în post şi rugăciune. Să fie oare Dumnezeu împotriva familiei? A iubirii de părinţi şi de fraţi? Dar atunci cum se mai explică porunca „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”? E vorba aici de vreo contradicţie? Nicidecum. Textul trebuie citit atent. Pentru că textul spune: „cine iubeşte mai mult”, adică, cine e în stare să se lepede de Dumnezeu din cauza familiei, acela nu e vrednic de grija lui Dumnezeu. Acela îşi va pierde mântuirea. Iubirea de Dumnezeu nu împiedică iubirea familiei şi grija faţă de ea. Cât despre „cei din urmă” şi „cei dintâi”, textul trebuie, de asemenea, citit atent şi în contextul lui. Unii se socotesc „cei din urmă” deoarece sunt păcătoşi. Deci păcătoşii se vor mântui! Nu e chiar atât de simplu! Se vor mântui păcătoşii care se pocăiesc, fie şi în ultima clipă. Aceştia pot trece întâi. Nu toţi. Precum nu toţi cei dintâi îşi vor pierde locurile. Şi le vor pierde cei care s-au crezut întâi. În împărăţia lui Dumnezeu vor trece toţi la locurile meritate. Acolo se vor restaura valorile fără eroare.
Aşadar Duminica a 1-a după Rusalii este dedicată Tuturor Sfinţilor. Este o chemare pentru a-i venera pe sfinţi ca mijlocitori între noi şi Dumnezeu, ca modele pe care Biserica ni le oferă spre urmare. De la sfântul din pustie, de la martirul care a murit pentru Hristos, de la Sfântul Părinte alcătuitor de dogme şi de căutări bisericeşti, şi până la ultimii sfinţi, unii contemporani cu noi, cu toţii sunt modele pentru fiecare dintre noi. Intraţi în categoria sfinţilor, proslăviţi de Dumnezeu, ei au devenit cumva atemporali, sau mai exact, ai tuturor timpurilor şi contemporani ai tuturor oamenilor de pe traiectoria istoriei. În acelaşi timp, ei au devenit prietenii tuturor oamenilor, cunoştinţele lor apropiate, pentru că ei trăiesc în iubire şi iubirea apropie şi înfrăţeşte.
Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor, ni-i apropie şi ni-i ţine prezenţi în permanenţă. Îi introduce în familia noastră şi pe noi în familia lor. În acest context, un sfânt pe o icoană în odaia noastră devine un familiar al casei, un membru de familie, cineva cu care ne întreţinem, ne sfătuim, la care apelăm la nevoie.
Iată lucruri către care e bine să ne îndreptăm atenţia şi să medităm, astăzi când sărbătorim prin amintirea, viaţa şi nevoinţa, lupta şi biruinţa Tuturor Sfinţilor, Amin!
Preot Ioan Ioanicescu