MSN

27.12.2010 – Mare ctitor de locaşuri sfinte, apărătorul ortodoxiei: Cuviosul Nicodim a trecut rugăciunea peste Dunăre

 

Sfântul Nicodim, ctitotul şi primul stareţ al Mănăstirii Tismana

Sfetnic apropiat al domnitorului Mircea cel Bătrân, Cuviosul Nicodim de la Tismana este promotorul rugăciunii isihaste pe aceste meleaguri. Rolul său a fost providenţial pentru consolidarea credinţei ortodoxe în faţa ofensivei romano catolice. Cu toate că este unul din cei mai mari ctitori de locaşuri sfinte din ţara noastră, Sfântul Nicodim a rămas emblematic pentru viaţa Mănăstirii Tismana care-l prăznuieşte în fiecare an la data de 26 decembrie.

Originar din sudul Dunării, din micuţa localitate Prilep, nu departe de Mănăstirea Decani, Sfântul Nicodim s-a născut în anul 1320 din părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, din neamul cneazului Lazăr, împăratul slavilor. Perioada copilăriei a fost marcată de construirea bisericii Mănăstirii Visoki Decani, ctitoria cneazului Ştefan Duşan. Cu toate că ar fi putut avea o viaţă lipsită de griji, a ales „calea cea strâmtă şi cu chinuri” a călugăriei. Pe când avea doar 15 ani, cu ocazia vizitei unor călugări atoniţi la Prilep pentru sfinţire bisericii Mănăstirii Decani (1335), tânărul Nicodim se hotărâ să-şi aleagă ireversibil destinul.

 Promotor al isihasmului românesc

            Experienţa atonită începe de la Mănăstirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca frate. Aici învaţă temeinic limbile greacă şi slavonă şi studiază temeinic scrierile Sfinţilor Părinţi. După trei ani de ucenicie (1338) primeşte îngerescul  chip al călugăriei sub  numele de Nicodim. În anul 1341, este hirotonit ierodiacon, iar după doi ani ieromonah. Calităţile duhovniceşti deosebite pe care le dobândise într-un timp foarte scurt i-au determinat pe călugări, ca după moartea bătrânului egumen, să îl aleagă pe evlaviosul Nicodim în scaunul stăreţiei de la Hilandar. Această ascultare, deloc uşoară, a reuşit să o împlinească fără cusur. A fost un neîntrecut gospodar şi un bun îndrumător al călugărilor, dar şi un bun teolog şi apologet desăvârşit al adevărurilor de credinţă.

            În secolul XIV-a apărut în Biserica Ortodoxă, şi îndeosebi în Sfântul Munte, o mişcare de renaştere teologico-spirituală numită isihasm ( de la cuvântul grecesc isihia-linişte). Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui nou curent teologic au fost: Sfântul Grigorie Palama, Nicoale Cabasila şi Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului. Alături de ei a stat cu vrednicie şi cuviosul părinte Nicodim de la Hilandar. Cneazul Lazăr l-a propus pentru conducerea Bisericii Ortodoxe din Serbia, însă din smerenie a refuzat, retrăgându-se în singurătate.  

A reprezentat Biserica Sârbă la Constantinopol

            Contextul istoric în care s-a petrecut venirea sa la nordul Dunării este strâns legat de pericolul impunerii catolicismului, prin invazia austro-ungară. Misiunea sa a început cu ridicarea Mănăstirii Vodiţa. Sfântul aşezământ a fost aşezat strategic, în imediata vecinătate a cetăţii Severinului, pentru a asigura paza graniţei româneşti de la vest. Mănăstirea a fost închinată sfântului Antonie cel Mare, fiind sfinţită în anul 1372 de către cuviosul Nicodim. Viaţa monahală de aici a fost rânduită după regulile de organizare atonite.

            În 1375 cuviosul Nicodim  este solicitat pentru a face parte din delegaţia care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în vederea ridicării anatemei iscată de conflictul dintre cele două biserici din anul 1346, atunci când Biserica Sârbă îşi declarase autocefalia. În acest context, Sfântul Nicodim a jucat un rol deosebit de important, fiind apreciat în mod deosebit de către Patriarhul Filotei, care i-a dăruit cârja sa precum şi părticele din moaştele sfinţilor: Ioan Gură de Aur, Ignatie Teoforul şi sfântului mucenic Teofil, moaşte care se află şi astăzi la Mănăstirea Tismana. Tot cu acestă ocazie sfântul a fost ridicat de patriarhul Filotei la rangul de arhimandrit. Datorită lui anatema a fost ridicată şi Biserica Sârbă recunoscută ca autocefală.

Ctitoriile Sfântului Nicodim

            După ce Vladislav Vodă a pierdut Banatul de Severin în faţa regatului maghiar, cuviosul Nicodim a părăsit Vodiţa, construind un altar de lemn pentru închinare la Gura Motrului.

            Cea mai mare ctitorie a sfântului este fără îndoială Mănăstirea Tismana. A fost ridicată în perioada 1376 – 1378. În legătură cu locul pe care a fost ridicat cinstitul aşezământ, ieromonahul Ştefan, unul din ucenicii sfântului, afirmă: „În peştera de acolo legenda spune că era un balaur, care a fost ucis când sfântul i-a înfăţişat crucea cea de plumb pe care o ţinea la dânsul. Şi astfel, înaintea peşterii cele mari, s-a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din rădăcinile căruia s-a făcut altarul”.

            Lucrările, care începuseră în timpul domnitorului Radu I, au fost definitivate în timpul lui Mircea cel Bătrân, care a găsit de cuviinţă să ducă la bun sfârşit „cele neisprăvite”. După recucerirea Banatului Severinului de către voievodul Ţării Româneşti, toate posesiunile mănăstirii Vodiţa au fost acordate Tismanei, obştea administrând acum ambele aşezăminte, în regim de samovlastie, după rânduiala din Sfântul Munte. Cuviosul  Nicodim a păstrat legături strânse cu ţinuturile din sudul Dunării, unde, potrivit tradiţiei, a mai ridicat alte două biserici la Vratna şi la Mănăstiriţa. Tot tradiţia îi atribuie şi întemeierea Mănăstirii Prislop din Ţara Haţegului. Aici ar fi luat naştere valorosul său Tetraevanghel, în perioada 1404 – 1405.

 Minunile sfântului la Tismana

            Datorită unui conflict cu domnitorul Mircea cel Bătrân, Sfântul Nicodim a părăsit Tismana şi s-a retras la Prislop (1399 – 1404). Împăcarea a venit repede şi în anul 1406, Mircea îl numeşte în hrisoavele sale: „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”.

            În vremea şederii sale la Tismana, sfântul a făcut nenumărate minuni, multe dintre ele regăsindu-se şi astăzi în pictura din pridvorul bisericii mănăstirii (transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în cinstea lui Sigismund şi a lui Mircea cel Bătrân; trecerea miraculoasă a Dunării pe rasa călugărească, mersul prin foc). Printre acestea se numără şi vindecarea fiicei regelui Sigismund al Ungariei care suferea de epilepsie. În urma aceste minunate întâmplări, suveranul a renunţat la catolicism şi s-a convertit la ortodoxie, luând numele Sfântului Evanghelist Matei.  

            Cuviosul Nicodim a fost chemat la Domnul în ziua de 26 octombri 1406, fiind îngropat în mormântul pe care şi-l pregătise încă din timpul vieţii în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaştele sale s-au păstrat o perioadă la Tismana, după care au fost ascunse călugări pentru a nu cădea pe mâna necredincioşilor. Momentan la mănăstire nu se mai găseşte decât degetul arătător de la mâna dreaptă a sfântului, alături de crucea sa de plumb şi toaca în formă de vultul.

            Deşi era considerat sfânt încă din timpul vieţii, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la aproape 600 de ani de la moarte prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1955, stabilindu-i-se ca zi de prăznuire, 26 decembrie.

 Sfântul Nicodim şi castanul comestibil

            În jurnalul de călătorie al patriarhului Macarie de Antiohia, care a vizitat Mănăstirea Tismana în timpul domniei lui Matei Basarab, se spune că: „Sfântul Nicodim sădi pe dealurile din jur vii şi păduri de castani care se văd până astăzi”. Însoţitorul patriarhului, arhidiaconul Paul de Alep, mai aminteşte că sfântul a construit prima biserică a mănăstirii Tismana din lemn de tisă, „cu propria lui mână”.

            Specia de castan comestibil, adusă de Sfântul Nicodim de pe Muntele Athos din Grecia, se găseşte răspândit şi în alte zone ale ţării. Castanul comestibil este arborele de la care se poate folosi totul în afară de rădăcină. 

Diac. Ioniţă Apostolache

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1472;1;50234;0;Cuviosul-Nicodim-a-trecut-cu-rugaciunea-peste-Dunare.html