Suntem în Anul Centenar şi toate gândurile noastre se îndreaptă spre anul de graţie 1918, când Regatul României s‑a unit cu Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Istoria poporului român nu ar fi putut consemna, însă, importanța acestui an dacă mai înainte, la 24 ianuarie 1859, nu ar fi avut loc Unirea Principatelor. În acest fel, Unirea Principatelor devine fundament pentru Marea Unire de la 1918.
România s‑a clădit pe jertfa de secole a înaintaşilor noştri care au făcut posibile cele două momente emblematice din istoria noastră: 24 Ianuarie 1859 şi 1 Decembrie 1918. În ziua de 24 ianuarie 1859 se împlinea în parte idealul de unire la care aspirase de secole poporul român. Acest eveniment este considerat a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. El a creat premisele pentru împlinirea ţelului comun de unire a românilor într‑un singur stat. Fapt ce s‑a împlinit la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României. Iată câteva aspecte istorice legate de Unirea Principatelor Române.
La Braşov, la 12/24 mai 1848 se elabora programul‑legământ: „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într‑un singur stat neatârnat românesc”.
În perioada de după anul 1848 s‑a pregătit Unirea Principatelor şi s‑au conturat premisele României moderne. Fruntaşii politici, profitând de interesele contradictorii ale Marilor Puteri, au realizat Unirea Principatelor. Au atins acest obiectiv pe calea preconizată de o generaţie anterioară, prin intermediul garanţiilor internaţionale colective, în locul protectoratului unei singure puteri.
Congresul de la Paris din 1856 a hotărât, ca urmare a obiecţiilor ridicate de Austria şi Imperiul Otoman, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci doar să se consulte dorinţa moldovenilor şi muntenilor în problema unirii. În acest context, în ambele Principate, conducătorii mişcării unioniste s‑au organizat în câte o formaţiune politică, denumită partida naţională.
Cele Două Divanuri
Adunările ad‑hoc din Moldova (22 septembrie/3 octombrie 1857 – 21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858) şi din Ţara Românească (30 septembrie/12 octombrie – 10/22 decembrie 1857) au întrunit deputaţi boieri şi ţărani, câte unul de judeţ (ţinut). Chemaţi să se pronunţe în problema unirii, participanţii au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluţii aproape identice votate (în Moldova la 7/19 octombrie 1857, iar în Ţara Românească la 8/20 octombrie 1857), în care cereau: îUnirea Principatelor într‑un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în baza vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinţ străin, ales dintr‑o dinastie domnitoare a Europei, cu moştenirea Tronului, moştenitorii urmând a fi crescuţi în religia ţării; adunarea obştească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare”.
O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franţa şi Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s‑a semnat, în 1858, Convenţia de la Paris, care a reprezentat cadrul constituţional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor acesteia, în zilele de 14, 16, 17 şi 18 decembrie 1858, în Moldova, s‑au desfăşurat alegeri pentru Adunarea Electivă. La 28 decembrie 1858 s‑au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputaţi aleşi.
Partida Naţională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar nu se pronunţase încă asupra numelui candidatului. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, Mihail Kogălniceanu propune drept candidat unic pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, susţinător al luptei unioniste. Deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că şi susţinătorii celorlalţi candidaţi l‑au votat tot pe Alexandru I. Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere drepturile şi interesele patriei şi să asigure binele şi fericirea naţiei române.
Alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s‑au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Partida Naţională n‑a reuşit să obţină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii acesteia şi‑au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare.
Lucrările Adunării Elective s‑au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într‑o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei, aflată pe locul actualului Palat al Patriarhiei, era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s‑au reunit la hotelul Concordia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s‑a formulat cu voce tare ceea ce până atunci fusese doar o năzuinţă: alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al ambelor Principate.
Ședință secretă
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, la ora 11:00, când lucrările Adunării s‑au reluat, Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă, în cadrul căreia a precizat: „A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne‑am împlinit… o dorinţă sfântă”. Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe, au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Alexandru I. Cuza.
După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei.
La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza ajungea la Bucureşti. În aceeaşi zi a depus jurământul în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, actuala Catedrală Patriarhală, în care se angaja să respecte actul unirii din 5 şi 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să‑mi fie întru ajutor!”
Situaţia creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinţei internaţionale deschise la Paris între 26 martie/7 aprilie şi 25 august/6 septembrie 1861. Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere.
La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei, prin care Puterile suzerane şi garante erau de acord cu schimbarea Convenţiei şi admiteau unificarea instituţiilor legislative şi administrative ale celor două principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieţii domnitorului.
La 11 decembrie 1861, domnitorul Alexandru I. Cuza adresează naţiunii române o proclamaţie, anunţând: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”.
Sursa: Pr. Ciprian Apetrei, în Ziarul Lumina, 24 ianuarie 2018