MSN

17.02.2017 – Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Duminica Lăsatului sec de carne, a treia din Triod, este Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Este un moment important din această lungă și însemnată perioadă a anului bisericesc, perioada Triodului și a Postului Mare, care are în vedere pregătirea noastră sufletească și trupească, pentru întâmpinarea cu vrednicie și cu credință a celor mai copleșitoare evenimente din viața Domnului Iisus Hristos: patimile, răstignirea, moartea și Slăvita Sa Înviere. Biserica noastră dreptmăritoare vrea ca în această duminică să ne evoce un eveniment viitor, de la sfârșitul veacurilor şi să ni-l prezinte în actualitate, ca fiind inevitabil şi care ne privește pe noi toți, spre a ne trezi simțământul responsabilității, în așa fel încât să trăim anticipat înfricoșătoarea judecată, încă de aici, din viața pământească. De aceea, ni se pun în față chiar cuvintele Mântuitorului, care descriu judecata cea de pe urmă și definitivă, a oamenilor și pe care Fiul Omului o va face, fiindcă El este Cel care pentru noi s-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat. El ne-a chemat la mântuire, ne-a învățat și ne-a lăsat prin cuvintele Evangheliei Sale garanția că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, pentru ca noi să le împlinim spre fericirea și moștenirea vieții veșnice. Și cum toate cuvintele Evangheliei s-au împlinit, se vor împlini și acestea, despre care El vorbește acum direct și nu în pilde.

”Când va veni Fiul Omului în împărăția Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, și-i va despărți pe unii de alții… Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă… Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-aţi primit… Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit?… Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”. Iar celor care nu au împlinit acestea, le va zice: ”Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic” (Matei XXV, 37-46).

Momentul judecății va fi solemn, pe măsura importanței lui, dând fiori celor vinovați, prezenți acolo. Fiul Omului, șezând pe tronul slavei Sale, înconjurat de toți sfinții îngeri, va face judecata oamenilor. Îngerii, ca și sfinții, sunt martorii sfințeniei, ai nevinovăției, spre care oamenii în viața lor pământească ar trebui să tindă. Și la judecată, stau față către față cu ei, iar strălucirea lor le luminează și trezește tot mai mult conștiința stării de vinovăție. Este o judecată universală, de la care nimeni nu se poate sustrage, este absolut dreaptă, nepărtinitoare și definitivă.

Cei buni și virtuoși, care și-au trăit viața pământească în sfințenie, luptându-se cu păcatul şi răul, stăruind în bine și în dragoste nefățarnică față de aproapele, oferindu-le celor nevoiași și suferinzi ajutorul lor material – hrană, îmbrăcăminte, adăpost și toate cele necesare trupului, oferindu-le deopotrivă şi ajutorul spiritual, chiar și printr-un cuvânt de mângâiere, de încurajare, ori un sfat celor bolnavi sau aflați în temniță și părăsiți de toți, aceștia, aflați acum în fața Judecătorului Celui drept, aud din gura Lui spunându-le cu glas blând: ”Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei XXV, 34). Iar celor păcătoși le va zice: ”Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei XXV, 41-42).

Judecătorul Cel Drept Își asumă total această Judecată, pe care El o realizează în chip direct, nepărtinitor, implicându-Se personal, ființial, ca Unul ce s-a bucurat și se bucură de actele de binefacere și milă ale oamenilor, ca acte ale iubirii creștine și care sunt îndreptate și către Fiul lui Dumnezeu Întrupat. El s-a bucurat și se bucură de orice faptă bună, pentru care le zice: ”Întrucât ați făcut unuia dintre frații Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei XXV, 40).

Actul Judecății continuă pe cel al Întrupării. În aceste clipe, Judecătorul Cel drept dă emoții, bucurie și fericire celor buni, pentru care El este părinte şi chiar frate al lor. Iar bucuria și fericirea lor este nemărginită şi veșnică. Faţă de cei nemilostivi, indiferenți, ori nepăsători cu cei lipsiți și în suferință, Judecătorul rămâne străin, nu-i cunoaște și li se adresează cu cuvinte pe măsura nevredniciei lor: ”Duceți-vă de la Mine!” Pentru ei, judecata este înfricoșătoare, dar este dreaptă și firească, de vină fiind cei care s-au îndepărtat singuri de la fericirea cerească, prin nepăsarea lor. Acum conștientizează starea lor ingrată, în antiteză cu cea a celor fericiți, care sunt recunoscuți ca moștenitori ai împărăției Tatălui ceresc.

Însă pericopa evanghelică a Judecății universale, de la sfârșitul veacurilor, cuprinsă în Sfânta Evanghelie după Matei, nu trebuie despărţită de întreaga învățătură a Mântuitorului, cu privire la tema predicii Sale, despre împărăția cerurilor și dobândirea ei și nici de învățătura Bisericii, care izvorăște din Sfâta Evanghelie, sintetizată în cele trei condiții de dobândire a mântuirii: har, credință și fapte bune. Fiindcă această pericopă vine ca o încoronare a întregii Sale învățături. Iar iubirea creștină, generatoare a faptelor bune, nu poate fi străină și nici înțeleasă în afara harului dumnezeiesc, ce întărește și îl sfințește pe om, îl impulsionează în lucrarea binelui. Cu atât mai mult credința, care îl apropie pe om de Dumnezeu, dar care fără fapte este moartă. Căci credincios cu adevărat este numai un om iubitor de fapte bune și de oameni.

Nu putem despărți această minunată pericopă evanghelică nici de stăruințele omului pe pământ, spre a face să biruiască binele și dreptatea. Om fiind, fiecare este supus riscului multor căderi, dar și al înălțării, ca prin el să biruie binele, depășind prin eforturile lui răul și făcând ca balanța dreptății să încline mai mult în folosul lui. Și chiar dacă omul a căzut în păcat și a făcut rău semenului său, el poate să se îndrepte prin pocăință și printr-o faptă bună reparatorie, făcută acelei persoane, care a suferit din cauza lui. Toate aceste atitudini și comportamente ale creștinului, care sunt fapte ale dreptății, bunătății și iubirii umane, cântăresc valoric și înclină balanța spre binele omului.

Așadar, Judecătorul este numit drept, dar El este și bun și nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Iar în judecata Sa, are criteriu săvârșirea faptelor bune, din iubire față de oameni. Acestea sunt și condițiile mântuirii, cunoscute mai dinainte din Sfânta Evanghelie, pentru ca, fiind știute, să fie împlinite. Și ne întrebăm: ce judecător din lumea aceasta a dat sau dă mai dinainte răspuns la întrebările pe care le va adresa învinuiților? Încât bunătatea și dreptatea Mântuitorului lumii, Judecătorul nemurilor și al fiecăruia dintre noi, să fie pentru noi un motiv de încredere în strădaniile și lupta noastră pământească, pentru dobândirea împărăției lui Dumnezeu, de care și noi toți să fim vrednici. Amin!

Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău