MSN

03.07.2015 – Interviu cu părintele Mihalache Tudorică: „Să privim des în ochii icoanei, de acolo nimeni nu ne şterge”


Cea mai mare încercare a creştinului de azi este să nu‑şi uite identitatea. Într‑o societate încărcată de rănile adânci ale deznădejdii şi nepăsării, cei mai mulţi dintre fraţii noştri au consfinţit „să‑şi trimită copiii în clase cu icoane”. Au dorit cu tot dinadinsul să nu piardă din inimă şi din minte podoaba numelui Preasfintei Treimi. Despre credinţă, nădejde şi dragostea faţă de Dumnezeu în Biserică, Familie şi Școală am vorbit cu preotul Mihalache Tudorică, slujitor la Biserica „Sfântul Nicolae”-Ungureni din Craiova, membru emerit al Uniunii Scriitorilor.

Părinte Mihalache Tudorică, din punct de vedere creştin, care credeţi că este cea mai relevantă, cea mai actuală definiţie a familiei?

Trăim vremuri tulburi. Vremuri în care, iată, se mai plăteşte încă cu viaţa dreptul la viaţă în Hristos, la existenţă în numele Domnului şi Mântuitorului. Uimit de puţina minte a lumii, nu mă pot întoarce cu ochii de la realităţile veacului prin care păşim, mirându‑mă de ceea ce ni se întâmplă acum, când omul vrea să fie singur de tot, când, pare‑se, nu‑i mai ajunge vremea, nu‑şi mai ajunge lui însuşi. Singurătatea aceasta fără Dumnezeu va usca rădăcinile omului şi‑l va face să‑şi piardă grav memoria, încheind repede şi fără drept nasturii hainei creştine care l‑a împodobit şi l‑a păstrat limpede şi viu. Dar, ca să mă întorc la cuvintele gurii frăţiei voastre, cred cu putere că familia creştină este pentru fiecare dintre noi iubirea lui Dumnezeu cea mai înaltă şi începutul în lume al omului mic cu ochii la cer şi cu mâna la frunte. Familia creştină este coborârea icoanei în sufletul bărbatului şi femeii sale, care îşi sfinţesc pereţii cu agheasmă şi viaţa cu prunci. Familia este prima ţară a copilului, pe la marginea căreia cântă îngerii şi zâmbetul copilului când doarme, că atunci, se zice, îl leagănă Maica Domnului. Ea este fagurul în care Părintele şi‑a pus nădejdea şi grija, iubirea şi gândul. Familia este frumoasa mea grădină, grădina mea veche, când se făcea cruce peste pâine şi când, ca într‑o cină de taină, ne adunam împrejurul mesei în patru colţuri şi când toate icoanele ne priveau din pereţi. În acest fagur făcusem loc şi lui Dumnezeu, care Îşi pusese peste noi dreapta Sa, aşteptând să ne ridicăm frumos în ochii noştri şi în ochii Lui. Acum, în zilele noastre, când văd ceea ce ni se întâmplă, nu mai ştiu ce să mă mai fac cu noi şi într‑un anume fel, cuprins de teamă, nici eu nu ştiu ce să mai fac cu mine. Plâng de tristeţe la poarta Domnului şi de teamă la inima lumii.


Vorbim tot mai des despre importanţa cunoaşterii religioase în societate şi despre locul ei în formarea viitoarei generaţii. Cum se raportează acest adevăr la nivelul familiei? Ar putea fi vorba de o disociere a acestor trei planuri de formare religioasă: Biserică, familie, societate?

Daţi‑mi voie să încep puţin altfel. În toate timpurile, cu precădere de la venirea Mântuitorului în lume, familia a fost mugurul înflorit în Biserică. Din nefericire, astăzi trăim într‑o lume care pare a învăţa să înoate într‑o mare de noroi, o lume ce pare a‑şi uita originile, nemaidorindu‑şi punctele cardinale. Vânturile nu mai bat dintr‑o parte, ci din toate, de nu mai ştiu nici copacii şi nici societatea încotro să se aplece. Pe unde răsare soarele rămâne în fiecare dimineaţă o rană sângerândă, iar pe unde apune se naşte un hău. Unde este nordul? Cine să ne spună? Societatea? Dar unde‑i sunt modelele? O lume desacralizată, care şi‑a rupt certificatul creştin de naştere, a dat modelele la o parte, iar în locul lor au năvălit rătăcitorii: ghicitorii în stele, puţinii la minte, căutătorii de noduri, cititorii în frunze şi în boabele de porumb. Au loc astăzi o fugă după efemer şi o goană nebună după orice. Unii care n‑au terminat nici alfabetul caută a ne învăţa că aici e totul şi trebuie trăit repede, pe apucate şi atât de pe apucate, încât nu mai este timp nici să stăm toţi la masă, nici să aşteptăm cuminţi sfinţirea pâinii, ci să ne adunăm repede în jurul trocului cu spălături. Că este la modă, zic ei. Nonvalorile cu capetele mici au monopolizat îsticla” şi ne „predau” învăţături atât de obscene încât roşim în faţa copiilor noştri. Lăcomia, desfrâul, aiureala şi mugetul ne sunt prezentate drept virtuţi, iar gura multă – înţelepciune. Plouă când nu plouă şi e cald când e frig, e lumină când e întuneric de‑ţi scoţi ochii cu degetele şi e bine când plâng marginile sufletului. E greu de înţeles ceea ce ni se întâmplă. Libertatea omului a dat jos cu toate hotarele bunei-cuviinţe şi a făcut din om vierme în rană. Apele lumii au luat‑o la vale cu maluri cu tot. De mult nu mai plâng sălciile, căci nu mai sunt nici ele. De ce să te mai agăţi să scapi de la înec? De undeva de peste noi se aude un strigăt: de ce muriţi când puteţi trăi, de ce vă pustiiţi sufletele copiilor voştri, de ce le luaţi dreptul la Cer?

Amvonul nu a tăcut niciodată, numai din când în când chemarea şi strigătul de acolo au fost acoperite de toboşari şi goarne, de zgo­mote şi delir în gura mare. Cum s‑a ajuns să ne jucăm cu viaţa şi veşnicia noastră, să ne jucăm fără ruşine cu iubirea lui Dumnezeu, călcând pe lacrimile din Grădina Ghetsimani? Şi, trecând pe la Sorescu, cum să fii atât de fără minte să dai la schimb apa vie pe apa moartă? Nu pe aici şi nu aşa, a spus‑o mereu Biserica nea­mului. Nu ăsta e drumul. La ca­pătul lui sunt prăpastia şi moartea. De ce aţi devenit atât de slabi în faţa morţii, când Dumnezeu din cer, Tatăl, v‑a făcut să nu puteţi muri niciodată? Fiecare zi poa­te fi un nou început şi, când toat­e vor reveni în albia lor, ne vom sprijini cu nădejdea şi încrederea de totdeauna pe chemarea Bisericii şi pe cea a familiei creştine, aproape singurele în care n‑a murit Cuvântul Învierii. Şi, ca şi când nu ar fi fost destul, apare, iată, şi legitimitatea orei de re­ligie în şcoli. Să se ştie foarte bine şi să se audă până foarte departe că a lua
generaţiei tinere dreptul la a‑L cunoaşte pe Dumnezeu este o condamnare a ei la sin­gurătate, la a o lăsa singură în lume, fără Cer şi fără Cale. Iar când, la bătrâneţile ei, această generaţie va trece la cele veşnice, cu ochii în sus, nu va şti nici cui să‑i zică pe nume, nici pe cine să cheme, nici cine o aşteaptă acolo şi cât de mult a iubit‑o fără să ştie.

Cred din toate puterile preotului şi omului bătrân care sunt în Mama mea cu crucea pe turlă şi în mamele noastre de acasă. Şi mai cred una. Mai cred că mamele noastre de acasă au fost şi sunt pentru copiii lor cele mai înalte academii ale lumii. În ceea ce priveşte societatea, credinţa mea este că ea reprezintă fructul Bisericii şi al familiei, două surori care n‑au uitat să ne spună că am venit de la Dumnezeu.

Cum vedeţi necesitatea edu­caţiei religioase în şcoală?

Chipul lui Dumnezeu în om l‑a făcut pe acesta să semene până la moarte şi dincolo de ea cu Cel care l‑a plămădit. Oricât l‑ar poci păcatul şi oricât de departe ar fi, nu va înceta niciodată să semene prin chip cu Cel ce l‑a mângâiat, suflând peste el viaţă. Se zice că la şcoală înfloresc în copil toate darurile, toate seminţele cuvintelor şi văzutelor bune de acasă. Şi acolo starea lui este tot sub cer şi tot pe pământ. Însă tot ce am auzit, am citit şi văzut în ultimele luni despre cum sau nu trebuie să existe ora de religie în şcoală mă face să răspund uitându‑mă în pământ de ruşine. Nu am crezut vreodată că inşi care au plecat foarte săraci în Dumnezeu de acasă, pustiiţi sufleteşte, vor cere ca porţile cerului să fie bătute în cuie, iar sufletele copiilor noştri închise cu cheia pe dinafară. Un om bătrân la minte şi din vremuri foarte vechi, Lactanțiu, spunea într‑o traducere mai liberă aşa: „Am văzut multe, am văzut mult, cetăţi fără ziduri, cetăţi fără legi, popoare în neorânduială, dar nu am întâlnit niciodată un popor fără Dumnezeu”. Susţinătorii acestei aberaţii, a scoaterii orei de religie din şcoli, vor a ne spune că s‑au terminat toate cele de pe pământ şi că noua lor sarcină este problema existenţei lui Dumnezeu în şcoală, dar şi aceea a existenţei Binelui în sufletul poporului român şi în cel al copiilor noştri. Mă mir cum n‑au cerut arderea în piaţă a memoriei sfinţilor poporului român de două mii de ani, a Bibliei lui Şerban Cantacuzino. Adică urmaşii noştri nu mai trebuie să ştie nimic de Sfântul Apostol Andrei şi nici de ce şi pentru cine Sfântul Constantin Brâncoveanu şi toţi copiii lui de parte bărbătească şi‑au pus grumazul pe butucul de la Istanbul. Te‑nfiori numai la gândul că moaştele Sfinţilor Brâncoveni au tresărit în racle, uimite că unii din neamul lor nu mai au dreptul să‑şi ştie istoria aşa cum a fost. Cum adică, copiii noştri nu mai au voie să stea cu Dumnezeu la masă sau în bancă? Comuniştii au încercat o jumătate de secol să ne fure pe Dumnezeu şi să pună în locul Lui când o paiaţă, când alta, dar s‑a văzut după aceea că ei singuri şi‑au furat propria viaţă, propria istorie. Or, cine mă poate obliga pe mine să nu‑mi învăţ nepoţii că s‑au născut în Biserica din Grădina Maicii Domnului? Ca şi Biserica, Şcoala este în slujba adevărului şi a neamului. Ea s‑a născut în pridvorul Bisericii. Când între stâlpi se învăţau buchiile, înăuntru, la poala catapetesmei, se cântau „Laudele”.

Cine să‑mi mai înveţe mie nepoţii şi strănepoţii să nu ucidă, să nu fure, să nu mintă, să nu lase pe cel de lângă ei să nu moară de frig, să nu moară de sete şi de foame?

În ceea ce priveşte necesitatea misionar‑pastorală a Bisericii Ortodoxe astăzi, care ar fi metodele prin care am putea susţine învăţătura ortodoxă în rândul tinerei generaţii?

Să ne punem două întrebări: cât poţi trăi fără Dumnezeu şi cât poţi trăi fără apă? Sau cum te pot da unul sau doi afară din casa primită moştenire de la tata, deci pe care nici n‑ai furat‑o şi nici n‑ai girat‑o? Într‑o apropiată ordine de idei, Biserica nu este numai cetatea sufletului nostru, ea este şi temelia civilizaţiei şi culturii noastre în lume. Or, dacă îmi iei cetatea, îmi pustieşti sufletul şi dacă îmi pustieşti sufletul, pulberea lumii se aşterne peste civilizaţia şi cultura mea. În acest caz, cu ce mai intru eu în Europa şi cu ce mai sporesc frumuseţea lumii? Nelegând pe nimeni la ochi, putem vedea de departe că Biserica Ortodoxă Română este instituţia fundamentală a sufletului românesc. Ea a învăţat poporul român cum să fie, cum să se închine şi cum să se roage, cum îl cheamă, de unde vine şi încotro merge. Acestea toate au făcut ca, nu de puţine ori, Dumnezeu să umble prin vremuri grele cu poporul român de mână. Nu cred că mai este cazul să spun ce a zis Eminescu despre Biserica lui şi a neamului său. Numai dacă şi‑ar aşterne sub picioare rătăcirea lui Cain după ucidere, un popor s‑ar putea lepăda de mama lui. Şi nici atunci nu s‑ar atinge nimeni de el, de viaţa lui, pentru că acasă, în prispa ţării lui, îl aşteaptă mereu aceeaşi bună mamă, chiar dacă are buzele de la gură rupte. Şi totuşi, aţi văzut ce a făcut poporul român? Peste 90 la sută şi‑au trimis copiii în clasele cu icoane. Şi asta pentru că la umbra icoanelor nu cresc niciodată mărăcinii.

Ce sfaturi puteţi da tinerilor slujitori ai sfintelor noastre altare în contextul social de astăzi?

La 21 de ani eram preot. Când am văzut biserica plină de enoriaşi, copilul de atunci, dar şi preotul fără experienţă se bucurau: toată această turmiţă mă va urma pe mine. Aşa a fost într‑un anume fel. După aceea, am văzut că nu ei trebuiau să îmi fie mie, ci eu lor slujitor în toate, şi în vremuri grele, şi în vremuri bune. De când am fost hirotonit urc acest munte‑golgotă. Sunt plin de răni în genunchi şi în coate, tot picând şi tot ridicându‑mă să urc acest munte. Până când, poate, n‑o să mai rămână nimic din mine. O pală de om şi o pală de preot care s‑a pus pe el la temelia turmei şi făcând cât a putut el umbră peste ea. Cea mai grea minune din lume este preoţia, şi pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru. Preot în tine, preot cu tine, preot acasă, preot singur între patru pereţi, când nu te vede nimeni, preot în casa ta şi, în acelaşi timp, bărbat al femeii tale şi tată al copiilor tăi.

Aş spune tinerei generaţii de preoţi că rugăciunea nu se face picior peste picior. Când o faci, să ţi se roage şi ochii, şi gura, şi mâinile, să ţi se roage şi picioarele. Să te rogi până când vei transpira şi din toate puterile. Să curgă apele pe tine, ca atunci când dai cu sapa în pământul uitat de ploi şi tare ca piatra. Roagă‑te pentru tine, dar mai ales pentru ceilalţi: pentru turmă, pentru mai‑marii tăi, pentru cei ce te iubesc şi, nu în ultimul rând, pentru cei care nu te iubesc. Aceasta din urmă este rugăciunea de platină, este rugăciunea iertării, rugăciunea iubirii. Să privim des în ochii icoanei, că de acolo nimeni nu te şterge, că acolo nimeni nu ne uită. Să nu speli icoana Maicii Domnului cu apă, ci cu lacrimi: icoanele nu se spală niciodată cu apă. Mă întorc în vreme. Când era iarnă, când era frig şi nu prea erau lemne, buna mea mamă punea icoanele lângă sobă, să nu le fie frig şi să nu le îngheţe ochii. Sunt în toamnă şi a început să îmi pice frunza. În fiecare zi sunt şi mai puţin, şi mai puţin. Ca să fiu uşor pentru ultima cale. Sper din tot sufletul ca, atunci când va veni la mine ultimul frig, Maica Domnului să vină de mână cu mama mea şi să pună peste mine o pătură de cer.

Arhid. Ioniţă Apostolache,

În Ediţia Naţională a Ziarului Lumina